Stela Popescu, un actor redevenit om

Prinși în capcanele tot mai aglomerate ale orașelor, ne alegem cu multă zgârcenie ieșirile la evenimente culturale. Cu toate acestea, încă mai mergem la teatru ca să admirăm pe o scenă prestațiile unor oameni care ne fac – prin talentul lor îndelung cizelat – să uităm că suntem acolo. Și, poate, mai ales, pentru acele momente de final când ei, actorii, reapar în fața noastră ca simpli oameni, afișând „la liber” emoțiile personale pe care le-au sublimat cumva în timpul spectacolului, cenzurându-și poate propriile trăiri.

Am remarcat mergând la teatru că abia după cortina de final actorii redevin oameni. Am observat cu surprindere că sunt apreciați mai ales dacă, în timpul spectacolului, își reprimă propriile trăiri pentru a intra „în pielea personajului”, iar atunci când reușesc să se transfigureze atât de puternic încât nici nu-i mai recunoaștem, sunt răsplătiți, uneori, cu ropote de aplauze – și apoi chiar și cu premii. Dar acestea au un preț imens și nu știu în ce măsură „profesionalismul” cu care sunt creditați marii actori răsplăti suficient sacrificiul abandonării de sine. A nu se uita că orice spectacol presupune atât repetiții și nervi cât și, probabil, îndoieli. Singura reparație sufletească sunt aplauzele din final de spectacol, când omului din spatele măștii i se recunoaște, cumva, acest sacrificiu.

Am citit destule păreri pe facebook despre obiceiul „stupid” al spectatorului român de a aplauda, la finalul unei reprezentații, în picioare. Acela este momentul în care energiile din sală se schimbă, iar spectatorii joacă actul lor. În publicul ardelean, jocul spectatorilor este împărțit: cei de la Teatrul maghiar cheamă înapoi actorii pe scenă aplaudând ritmat, în vreme ce publicul de la Teatrul național, mai ales în Sala studio Euphorion, consideră mai potrivit să se ridice în picioare.

Personal, cred că este vorba de prestația unor „actori” mai puțin experimentați și nu mă grăbesc s-o condamn; prefer să-mi văd de aplauzele mele și de omagiul adus oamenilor-actori care merită și atunci toată aprecierea. Poate chiar rupt de felul în care au reușit să joace în acea seară (aprecierile acestea le lăsăm pe seama criticolor), pentru că în acele momente de final nu contează atât spectacolul mai mult sau mai puțin izbutit (pentru că asta ține și de regie sau de forma de moment), sau faptul că au exagerat cu reclama la Catena, cât felul în care reușeșc să supraviețuiască în propriul rol.

Despre ultimul „rol” al Stelei Popescu cel mai coerent a scris Oana Pellea, poate singura persoană care a remarcat că omul care a trăit o viață pe scenă începuse să moară, tot pe scenă, în fața noastră:

Stela s-a retras, s-a dus acasă și a murit. Nu judec pe nimeni.

Nici nu cred că e cazul. Fiecare merge la teatru cu propria motivație, încercând să descopere sau să acopere altceva. Uneori, pe parcursul spectacolului, și întotdeauna la finalul său, toate aceste motivații și căutări se reunesc într-un ropot de aplauze. De astă-seară, Stela Popescu dansează în familie. Articol preluat de aici.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *