Un scriitor, un paianjen si o femeie

Undeva, intr-o tara nici prea-prea, nici foarte-foarte, intr-o camera ce masura mai putini metri patrati decat numarul de cuvinte in care-o poti descrie, traia un tanar scriitor nu prea cunoscut, nu prea citit…de fapt, inca nu publicase nimic.
Singur. O masa, un scaun, un pat si o oglinda, pe un perete, deasupra masutei la care se chinuia noapte de noapte sa scoata ceva inspirat, sa iasa din saracie…
Greu. Scria, stergea, rupea, si tot asa… dar cel mai mult il apasa singuratatea. Ar fi vrut sa aiba langa el un suflet caruia sa-i citeasca incercarile sale si nu numai. Dar zilele lui se desfasurau la fel de monoton, la fel de sarac, la fel de singure…
Pana intr-o zi, cand, ridicandu-si privirea din foile de hartie la care trudea, vazu pe oglinda… un paianjen! Prima senzatie fu sa-l striveasca… dar isi spuse ca era singura fiinta care-l vizita si care i-ar putea tine de urat… Asa ca isi reprima gestul ucigas si il lasa sa se plimbe mai departe pe luciul oglinzii…
Paianjenul, care nu era chiar un paianjen ca toti paianjenii, intelese totul si isi puse in gand sa faca orice pentru noul sau prieten. Si asa, intre cei doi, scriitorul si paianjenul se nascu o prietenie cum rar se intampla. O prietenie sincera, fara interese meschine, cum se intampla de multe ori intre oameni, din pacate… Tanarul nostru scria mai departe, fortandu-si imaginatia, iar paianjenul citea si dadea bucuros din cap cand un pasaj i se parea reusit. Imparteau camera, putina mancare, dar si bucuriile si tristetile scrisului.
Intr-o zi, insa, in viata scriitorului aparu o femeie. Nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar asta era mai putin important. Nu stim cum si de unde, dar scriitorul se indragosti pe loc de ea si incepu sa-si faca visuri. O femeie! Minunat! Ii aseza fotografia la rama oglinzii si nu putine erau momentele in care isi ridica privirea si ramanea cu ochii pe chipul ei, asteptand ziua in care ar fi putut s-o invite la el. Prietenul sau, paianjenul, era la fel de fericit, doar ca i se atrasese prieteneste atentia sa nu se apropie de poza.
Si iata ca intr-o seara, scriitorul ii spuse paianjenului ca femeia acceptase sa-i faca o vizita a doua zi… Necazul lui era insa ca nu-i putea darui nimic, nimic, de sarac ce era. Iar gandul asta il macina, si adormi intr-un tarziu cu capul pe masa de lucru, cu gandul la intalnirea de a doua zi. Prietenul lui, paianjenul, veghea insa… Venise vremea sa se tina de promisiune sis a-si rasplateasca, asa cum putea el, prietenul pentru bunatatea de care daduse dovada lasandu-l in viata si acceptandu-l in viata lui. Asa ca, intreaga noapte, micul prieten al tanarului scriitor lucra si lucra si lucra… si dadu la iveala o pereche de ciorapi fini, din panza de paianjen, pe care scriitorul ii gasi frumos asezati pe masuta, a doua zi dimineata. Vru sa-i multumeasca prietenului sau, dar acesta dormea, obosit de munca sa din timpul noptii.
Se facuse timpul, si femeia intra, vesela, pe usa scriitorului. De undeva de jos, de pe podea, paianjenul privea cu incantare scena. Femeia vru sa-i sara in brate tanarului, dar zari, jos, paianjenul care ii privea mandru. “Ahh! Un paianjen!”, exclama ea, speriata. “Nu-i nimic”, spuse scriitorul si isi strivi prietenul cu tocul pantofului…

Sorin Alexandru Sontea

(dupa o idee dintr-un vechi desen animat)

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *