Scriitorul român despre genul romanesc

O recenzie a cărții Cum se scrie un roman? publicat la editura „Cartea Românească” în 2012, ajunge și la partea amuzantă a scriiturii. Ca în orice carte, autorul se povestește sau se scrie și pe sine, dincolo despre ceea ce crede el că scrie. Cea mai amuzantă afirmație vine chiar în debutul volumului, Nicolae Manolescu recunoscând că nu există la noi cultura scrisului (nu este vorba de scriitori cu inteligența scrisului) și că, de fapt, domnia sa nici nu agreează genul romanesc, acesta fiindu-i (nu la citire, ci la simpla idee de a scrie așa ceva), nesuferit.

De altfel, Manolescu a și publicat în 1985 un eseu pe această temă, intitulat De ce nu scriu roman, a cărui teză n-o mai împărtășește azi decât parțial:

Eram sub influenția ideii din „Arca lui Noe” referitoare la evoluția genului de la omnisciență la subiectivitate și mi se părea, ca și lui Camil Petrescu în Teze și antiteze, că e inacceptabil ca naratorul să pretindă a intra în mintea și sufletul tuturor personajelor sale, cum intră diavolul șchiop al lui Le Sage în casele oamenilor prin acoperiș.

„Ulterior mi-am modificat părerea”, recunoaște Manolescu, rămânând totuși până azi cu impresia că „romanul e un morman de clișee care măsluiesc realitatea” – ceea ce înseamnă că această modificare e mai degrabă o nuanțare. Ce l-ar fi făcut totuși pe criticul român să-și nuanțeze părerea a fost descoperirea că romanul postmodern ar „repune în drepturi povestea clasică”. După ce am aflat cum vede criticul român povestirea, romanul modern și post-modern, să vedem ce părere au despre concurență romancierii înșiși.

Fiind o colecție de răspunsuri, mi-am permis să le citesc selectiv, ordinea fiind în acest caz mai puțin importantă. Am început cu Alexandru Vlad, care-și intitulează textul Didactica romanului. L-am considerat important pentru că era scris după publicarea Ploilor amare din 2011, așadar promitea să vină cu impresia proaspătă a unui efort romanesc. Așa cum mă așteptam, autorul clujean desface această întrebare cu răspuns imposibil în câteva mult mai relevante: De scriem romane?, De ce le citim? și Care este secretul longevității acestui gen?

Scriem romane ca să ducem o existență paralelă, ca să naștem ceva din nimic și pentru că există întotdeauna cineva care să le citească.

Ideea inițială poate fi narativă (povestea in nuce), alteori avem doar elemente ale ei plus altceva. O percepere a mizei. Ceea ce numim miză este marele secret al romanului. Descrierile pot fi subtile pasaje de trecere. În același timp, dau sentimentul timpului și spațiului. O muncă de doi ani se transformă într-o lectură de două zile: noi contractăm timpul și cititorul îl dilată. Face parte din miracol.

Cititorul asimilează în câteva zile (re)trăirile autorului din câțiva ani întregi, va avea loc o expandare, și acesta este secretul fascinației pe care numai romanul o trezește.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *