Cum ar arăta adevăratul sfârşit al lumii

Preot George Marica:

Moto: Dumnezeu nu vrea răul în sine: permite răul moral ca să nu ne suprime libertatea; nu în sine, dar în mod accidental permite răul fizic, din care să rezulte un efect bun pentru ca să fim conştienţi de faptul că „nu avem cetate stătătoare pe pământ”.

Nu trece o zi lăsată de Bunul Dumnezeu în care să nu aflăm o veste proastă: cutremure în diferite părţi ale lumii, alunecări de teren, inundaţii, taifunuri, tsunami, războaie civile, accidente nucleare, accidente aviatice, vapoare scufundate şi câte şi mai câte…! Viaţa de fiecare zi se transformă într-o aşteptare înspăimântată a nenorocirii.

Chiar şi cei tari şi cu credinţă în Dumnezeu se pomenesc întrebându-se dacă nu vine cumva sfârşitul lumii. Superstiţia că anul 2000 va aduce sfârşitul lumii, a trecut; vin însă alte superstiţii… alimentate, de la o zi la alta, de şirul cataclismelor. Deşi, dacă ne gândim bine, multe din nenorociri ar putea fi evitate dacă am fi mai atenţi în folosirea tehnicii sau dacă am folosi tehnica în mod prioritar pentru prevenirea dezastrelor.

Alteori greşim aşteptând ca tehnica să gândească în locul nostru. În sfârşit, chiar dacă tehnica este utilizată cu discernământ, egoism şi individualism crâncen în care trăim îi limitează efectele ori – şi mai rău – le face să aibă un efect contrar.

Cred că un bun creştin nu are dreptul să se teamă de sfârşitul lumii pentru că Dumnezeu a orânduit ordinea lucrurilor în aşa fel încât cei ce cred în El să-şi întărească şi mai mult credinţa în faţa încercărilor.

Mult mai îngrijorător este alt lucru: nepăsarea în faţa valorilor morale, distrugerea lor, dispariţia vocaţiei spre bine a numeroşi contemporani ai noştri. Sunt tot mai mulţi tineri care consideră că este demodat şi ruşinos să cultive sentimente nobile. Vina este mai puţin a lor şi mai mult a părinţilor şi educatorilor, care nu le-au explica – probabil – cu destulă convingere ce este bine şi ce este rău. Ponderea răului în viaţa socială devine atât de mare, încât cei care doresc un viitor sigur copiilor, socotesc a fi dăunător şi periculos să-şi crească fiii sau elevii în spiritul valorilor creştine.

Mila, bunătatea şi chiar iubirea sunt – în viziunea acestora – virtuţi care-l fac pe tânăr vulnerabil, candidat la postura de victimă. Şi atunci se străduiesc să-i îndrume spre duritate, cinism, perversiune şi violenţă, pentru a se putea apăra de răutatea celor din jur. După umila mea părere, acesta este semnul cel mai rău – prevestitor pentru sfârşitul lumii, pentru pieirea spirituală a pământenilor.

Speranţa constă în continuitatea sentimentelor care înnobilează pe om. Atunci când – doamne fereşte – ar dispărea sămânţa acestor sentimente, abia atunci ar fi, cu adevărat, sfârşitul lumii.

Rubrica ingrijita de Dan Puscasu

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *