Asa a fost atunci…

Amintiri din ’89!

Si-apoi ora aceea – ora unu – 22 Decembrie, cu amplificatorul dat la maxim, cu boxele scoase pe geam, cu televizorul urland, plangand aproape in timp ce rosteam: Suntem liberi! – atat am putut pronunta, atat, un tipat… Vis-à-vis, la fostul Club T4, cativa soldati aflati “la munci”, in ciorapi, urcasera pe gard, sa auda mai bine…

Impodobeam bradul, de nervi, trebuia sa fac ceva. Cu o zi inainte ii intalnisem pe tinerii aceia extraordinari, in Romana, intelesesem… nu chiar totul, zburasem acasa, sa dau telefoane, sa intreb, plutea ceva in aer… Apoi in noaptea aceea de 21 decembrie, pe geamul de la bucatarie, ce dadea mai spre oras, am auzit armele, tiruri cu arma, focuri de arma, le-am recunoscut, facusem armata, doar… Dar nu credeam, desi eram convins ca asa se va intampla…

Si-apoi ora aceea – ora unu – 22 Decembrie, am azvarlit globurile, fara cuvinte, in acea unica dupa-amiaza, m-am imbracat in viteza si am iesit pe usa. Am gasit un Trabant, m-a luat, apoi o Wola, apoi un camion, am ajuns in sfarsit in Piata…

Si-apoi, in acea dupa-amiaza – 22 Decembrie, drumul pe jos, pana la Radio, automobilele cumparate cu atatea sacrificii puse in fata tancurilor, iubirea aproape dementiala a strazii, spontaneitatea acelei zile… Si iarasi drumuri, prin oras, la fostul CC, pe iarba, vorbeau din balcon, nu-i cunosteam, nu se tragea, inca… Trageau doar seara si noaptea…

Credeam ca nimic nu te apropie mai mult ca o Revolutie… Credeam ca nimic nu ne mai poate desparti pe noi, pe noi toti, dupa o Revolutie… Dar ne-am raspandit rapid, ca batuti de vanturi, in toate colturile existentelor mai mult sau mai putin comode, cu sau fara telefoane in masina, cu sau fara color, sau partial color…

Si-atunci, odata trecute zilele acelea fara egal in viata celor ce le-au trait, am inteles ca ceea ce conteaza este individul luat in parte, cu nemultumirile lui mocnite, cu prilejurile lui de neratat uneori, de neinlocuit…

Si-atunci, totul s-a topit in jurul meu, a ramas doar iarna, o iarna normala, cu tristetile ei, cu cizmarii ocupati pana peste cap sa ne repare gaurile din ghete, cu sarbatorile ei trecute.

Fusese un vis, un incendiu stins la timp, o invitatie la tacere, o invitatie la moarte, scapasem, dar nimic nu mai era ca la inceput…

Sorin Alexandru-Șontea

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *